Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor

APARAREA MUNTILOR

          ELVETIENII sunt cei mai îndrãzneti si cei mai geniali ingineri "de munte". Tipul inginerului care înfruntã toate greutãtile clãdirei unui drum de fier spre culmi, este un tip de predilectie al literaturii elvetiene, pentru cã energia si puterea lui sunt o dovadã de înrudire cu Alpii. Dar autorul aratã totdeauna si cealaltã fatã a problemei: vrãjmãsia tãranului împotriva oraseanului, învãtat dar fãrã suflet, care îndrãzneste sã tulbure sfânta pace munteneascã, si apoi noua si înfricosata învãtãturã ce o capãtã omul cu carte pe înãltimi, când muntele dã odatã din umerii sãi titanici si prãvãleste de vale toatã opera omeneascã. Cu cât deschiderea vãilor locuite - prin trenuri electrice - îi e simpaticã Elvetianului, cu atât îi e scârbã de mijloacele mecanice care duc omenirea mai sus. Cu instinctul lui sãnãtos, el pricepe cã funicularele sunt înjghebarea unor vânãtori de tantieme - din fericire totdeauna dezamagiti dupã o vreme - si cã nu sunt de nici un folos pentru alte soiuri de oameni; mai ales de nici un folos moral, ci dimpotrivã, ele aduc printre populatia simplã si harnicã din fundul vãilor roiuri de trântori, care nu trec fãrã fel de fel de stricãciuni. Publicul, care se lasã cãrat de un tren pânã în creierii muntilor, nu e în stare sã simtã sufletul lor. N-ai decât sã asculti conversatia într-un funicular. Acolo nu domneste evlavia drumetului în prezenta naturii! Trenul nu duce altceva spre vârfuri decât tot snobismul si toatã prostia oraselor, si le coboarã de vale neschimbate. N-am auzit pâna acum ca unul dintre acesti cãlãtori sã fi scris vreo operã inspiratã de minunile vãzute din fereastra vagonului.
          Mi se va opune obisnuitul argument miscãtor, al bietei fiinte, care nu e trântor, ci un iubitor al naturii, dar care, fiindcã si-a rupt un picior sau a ajuns la vârsta de nouã-zeci-si-sase de ani, nu mai poate urca muntele pe jos. Si vazându-mã neînduplecatã, bunul filantrop, care are grija sentimentelor alpine ale infirmului sau a babei, va striga ca sunt o egoistã, cãci vreau sã pãstrez pentru mine singurã raiul muntilor. Îi voi rãspunde atunci cã, dupã vrerea lui Dumnezeu, mã voi aseza si eu, cu vremea, în rândul infirmilor sau al babelor, nu voi admite ca pentru un infirm sau o babã, adicã pentru unica mea persoanã, sã se strice, sã se rãneascã, sã se batjocoreascã un munte. Cu cât îl voi fi iubit mai adânc, cu atât voi dori mai mult sã rãmâie neatins si nestirbit. O dragoste care nu e obiectivã nu e adevaratã dragoste, ci numai o poftã egoistã, care cautã sã reducã la mãsura ei piticã cele mai mari si puternice frumuseti. Adevãratul alpinist are simtul proportiilor, pentru cã e obisnuit sã se uite departe, sã mãsoare distantele, sã socoteascã înãltimile cu ochiul; perspectiva orãseanului întrece rareori doi sau trei kilometri, pe când drumetul vede, de multe ori, unde va ajunge, umblând mereu, mâine searã; orizontul lui se-ntinde peste vãi, râuri, sate si orase depãrtate. El e învãtat sã priveascã lumea de sus, de unde trenurile par niste omizi cu un fulg alb în cap si târgurile, noaptea, un mic cuib de licurici. Apoi el e obisnuit si cu alte privelisti, unde nu mai sunt nici trenuri, nici case, si unde gândirea lui învatã cãrãri neumblate si tainice, care-l depãrteaza chiar de sine însusi.
Adevãratul alpinist trebuie sã iubeascã muntii atât de mult, încât, dupã ce a trecut prin stadiul pasiunii necoapte si neechilibrate, iubirea lui sã se spiritualizeze: sã-i aibã pe munti în suflet, cu toate florile si pãdurile, cu apele si vânturile, cu zilele si cu noptile, cu soarele, cu luna si cu stelele, cu tot tâlcul lor dumnezeesc si vesnic.
          Prin urmare, dacã adevãratul alpinist se ridicã chiar în Elvetia, unde într-un singur canton sunt pânã la douã sute de ghetari, împotriva funicularelor, alpinistul român are datoria sã apere, din rãsputeri pumnul nostru de munti. Un pumn în comparatie cu Elvetia, asa cum Elvetia e numai un pumn de munti fatã de Himalaia!
Sufletul Bucegilor ar fi cu desãvârsire otrãvit prin "cumpania" - vorba lui Ionitã Chioru - pe care funicularul ar sui-o pe culmi. Dacã chiar în strãinãtate, unde s-adunã mii de cãlãtori din toate pãrtile lumii, nu se gãsesc în aceste trenuri - afarã de ipoteticul infirm si de ipotetica babã, fosti amatori de turism - decât oameni aproape fãrã simtire fatã de naturã si care nu se urcã decât ca sã zicã apoi c-au fost si ei p-acolo, pe când alpinistii evlaviosi fug cu groazã de funicular, ne putem lesne închipui ce fel de nesimtitori s-ar urca la noi, unde turismul e înca în fasã! Un funicular ar stirbi pãsunile si ar dezagrega coastele; cãci muntii nostri nu sunt vulcanici, si conglomeratul lor se fãrâmã si se surpã usor. Se întelege cã cheltuielile enorme pentru consolidarea unei astfel de cãi ferate nu s-ar acoperi niciodatã prin produsul unui "sezon" scurt de varã. Deci întreprinderea ar fi o gresealã si economiceste.
          Drumetilor, apãrati-vã muntii!

Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor (1919-1920)

Scrieti pe adresa romeotud@yahoo.com pentru orice intrebari si comentarii referitoare la acest web site.
Copyright © 2002 Cercul de Turism ARCTIC
Ultima modificare: ianuarie 19, 2002