SA nu rupi nici o floare, daca nu esti hotarât s-a duci pâna acasa si s-o îngrijesti, asezând-o într-un vas cu apa.
Sa nu dai în unele buruieni, urzici sau scaieti, cu un gest eroic, rupându-le sub cuvânt ca sunt "rele". Ca sa nu te vateme, n-ai decât sa nu te apropii de ele; "rautatea" lor nu e agresiva ca cea omeneasca; nu s-a vazut înca nici o urzica alergând dupa cineva ca sa-l arda. Apoi distrugerea ta superficiala nu are alt efect decât slutirea locului, pentru ca o buruiana, fie chiar "rea", e mai estetica atunci când se ridica plina de viata, decât atunci când e pe jumatate rupta si vestejita.
          Sa nu dai jaf în ciuperci, pentru aceleasi cuvinte. Ce bogat în culori si în forme e neamul lor pitic! Cât de veninoasa sa fie o ciuperca, ea nu cere singura sa fie mâncata, iar ochiului tau nu-i face nici un rau, nici cea mai otravicioasa - buretele pestrit - Amanita muscaria. Dimpotriva, acest burete e o podoaba a padurilor de brazi, cu palaria lui rosie aprinsa patata cu alb. Ci ia o carte de botanica, drumete, si învata numele si felul ciupercilor, ca sa stii care sunt pentru bucuria ochilor si care pentru a gurei. Ce mâncari delicioase de ciuperci poti face la munte!
Cu toate ca nu le poti mânca, mai învata, drumete, si numele florilor, anotimpul si locul unde înfloresc. Si mai ales, tu, drumeato! Lipsa de intimitate cu florile este o lipsa de gratie intelectuala la femei. Dar daca nu stii înca nimic despre aceste fiinte ideale, de care poetii zic ca-ti sunt surori, te rog, soro draga, decât sa sustii ca steregoaia este un margaritel, mai bine sa nu emiti nici o parere.
          Am citit odata, cu o prietena, în vârful Omului, un frumos studiu de Maeterlinck [1] despre numele florilor, se-ntelege populare. Maestrul arata cu câta dragoste si poezie poporul si-a botezat florile. Faptul nu e national, ci adânc omenesc.
          Gasim denumiri poetice în fiecare limba; neaparat si altele nepoetice, ba chiar odata aceeasi floare are un nume frumos si unul fara gingasie. În limba româneasca ne mai izbeste, ca acelasi nume se da multor plante deosebite, ca de pilda cuvântul ruja. E sonor si ne face impresia unei roseti dulci si luminoase. Se întrebuinteaza pentru bujor - Paeonia officinalis, pentru smirdar - Rhododendron si pentru floarea macesului - Rosa canina; dar ruja mai este si o mica floare de munte galbena - Helianthemum alpaestre! E deci bine sa stim si numele latinesc, ca, în caz de îndoiala, sa putem descurca pricina. Nici unui drumet n-ar trebui sa-i lipseasca excelentul vocabular botanic de Pantu. Si ar fi de dorit sa avem cu vremea si un mic atlas de flori, ilustrat si colorat, singurul din care un începator în ale botanicii învata cu folos si cu usurinta.
          Ce placere sa afli numele unei frumuseti culese pe munte! Cum, întreaba unii, oare numele mareste frumusetea florii? Se-ntelege ca nu; nu-l iubim nici pe un prieten pentru numele sau, dar pentru ca-l iubim, numele sau ne este drag. Nevoia ce o simte omenirea sa zica fiintelor si lucrurilor pe nume, nu e ceva accidental sau fortuit, ci îsi are radacini adânci în chiar rostul firii: traiul individual, înmultirea si dezvoltarea personalitatilor dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Si în floare traieste gândul dumnezeiesc; el nu se arata nicaieri mai dulce, mai mângâietor si mai datator de nadejde. Cum sa nu se fi cautat si cuvinte, denumiri corespunzatoare pentru variatiunile nesfârsite ale acestui gând? Numele florii ne apropie de sufletul ei. Si deoarece e dat plantelor ca sa lecuiasca bolile omului si a fost dat omului sa descopere puterile lor binefacatoare, cunoasterea florilor dupa nume este si o nevoie stiintifica. Ce frumoasa este înfatisarea originala a multor leacuri! Iata un manunchi încântator: polygala, valeriana, arnica, gentiana! Adica pe româneste: amareala, carul-zânelor, odolean si ghintura.
          Când vrei sa strângi un buchet, sa culegi întâi florile care cresc mai sus si pe urma pe cele de mai jos. Nu e bine sa le rupi trecând la deal, pentru ca le plimbi degeaba si ele se vestejesc; ci culege-le într-a doua jumatate a excursiei, când începe întoarcerea si esti mai aproape de casa. Multe flori de munte, mai ales cele de primavara, sunt atât de fragede, încât nu trebuie duse cu mâna. Aseaza-le într-un cos sau într-o traista. Florile cu tulpine scurte, ca ghioceii, brândusele, potirasele, ghinturele, stânjeneii, ciubotica-cucului, le poti culca straturi-straturi chiar în traista. Florile lungi, ca coprinele, si apoi cele varatice, le asezi cu cozile în sac si cu capetele în afara, strângând bine gura traistei. Un alt chip de transport, ca sa nu se vestejeasca, e, sa le legi în manunchiuri, cu sfoara sau cu fire de iarba lungi si tari, tinând apoi buchetele, de funia de iarba sau de sfoara, cu capetele florilor în jos.
          Din aprilie pâna în octombrie, Bucegii sunt un rai de flori. Si fiecare anotimp îsi are coloritul sau caracteristic.
          Când grosul zapezii abia s-a topit si iarba arsa si decolorata nu e nici galbena nici argintie, iar jghiaburile sunt înca albe si pe plaiuri stralucesc ici-colea, în adâncituri, cele din urma cearceafuri ale iernii, culorile cele mai raspândite sunt alb si liliachiu, caci poienile sunt ninse de ghiocei si lânga ei se-ntind scoarte de brânduse si de cocorei liliachii.
          Mai târziu se adauga galbenul deschis al primulelor si albastrul aprins al viorelelor, asemenea unor picaturi din cerul românesc; iar în vâlcelele umbrite, albastrul foarte dulce, aproape liliachiu al popâlnicului - Anemone hepatica - ale carui foi mari, adânc crestate, verde închis sau de culoarea bronzului, au ramas vii toata iarna, iar în aprilie apar, deasupra lor, pe tulpine fine, stele frumoase albastre cu o coronita de stamine negre, albe si verzi la mijloc.
          Si apoi un adevarat curcubeu s-asterne pe coastele muntilor. Singur rosul cam lipseste în bogatul acord de culori, mai ales pe înaltimi - e vorba de sfârsitul lui aprilie si de mai ; gasim numai un ros luminos de margean în padurile de fagi la mierea-ursului si la o varietate a brebeneilor. Patru flori ne arata culoarea albastra, în patru nuante. Cea mai dulce si cea mai raspândita este a ochilor-pasaruicii - Myosotis; sunt primaveri când iarba sub brazi si pe brâne ti se pare mai mult albastra decât verde; de departe ai crede ca e efectul umbrei stravezii a unui norulet care trece, dar apropiindu-te vezi ca privesc la tine miile de ochisori ai gingaselor nu-ma-uita. Cele din paduri sunt mai deschise, cele din stânci mai închise, cu tulpine aproape negricioase si cu un miros placut. Acestora li se mai zice si ochii-sarpelui. Un alt albastru dulce cu rasfrângeri trandafirii, îl are curpenul de munte - Atragene alpina - o planta agatatoare; draperiile ei usoare de frunze, înstelate cu clopotei lunguieti, atârna ba de un tufis, ba de un perete de stânca. În padure nu le prea simti mirosul, dar acasa parfumul lor fin îti racoreste inima. Albastrul cel mai aprins ni-l înfatiseaza doua sau trei varietati ale ghinturei de primavara, o ghintura pitica, fie uniflora sau cu mai multe stele pe o mica tulpina ramificata. Ele sunt decorative în iarba verde, dar putina vreme dupa ce le-ai cules, ochii lor de safir arzator se închid. Mai mult înca decât în iarna, ele ne izbesc în pernitele roz-viu ale primulitelor - o androsace care îmbraca pietre si movilite ca un muschi înflorit. E frumos sa ridici cu briceagul o bucata întreaga si s-o asezi acasa într-o strachina, cu primulite, cu ghinture cu tot. Albastrul cel mai adânc si totodata luminos, un albastru ce-ti patrunde în suflet ca privirea unor ochi dumnezeesti, e acel al ghinturei mari, care, în Moldova poarta frumosul nume de cupe - Gentiana excisa sau acaulis. Ele au într-adevar forma unor cupe lungi cu gura mare usor rasfrânta si ondulata, si iluzia este desavârsita mai ales dupa o ploaie, când aceste potire ale zânelor sunt pline de picaturi cristaline si când poti sorbi din ele ca din niste pahare.

Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor (1919-1920)

------------------------------------------------------------
[1] Maeterlinck Maurice. Scriitor belgian de limba franceza, Maurice Maeterlinck (1862-1949) e reprezentant al simbolismului în teatru. Cea mai cunoscuta opera a lui e piesa Pasarea albastra. Observator al naturii, el scrie înca din 1907 celebra carte Inteligenta florilor, la care se refera Bucura Dumbrava. Este de asemenea, autor al cartii, nu mai putin celebre, Viata albinelor. [inapoi la text]