|
| |

Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor
FOCUL
CEASUL focului la
munte! Sute de ceasuri am petrecut la foc, ziua si noaptea, vara si iarna, pe vârfuri si
în vai, în stâne, la schit sau într-o casa de adapost; toate erau înzestrate cu
acelasi farmec, iar fiecare si cu farmecul sau deosebit, caci fiecare foc are un suflet
individual.
Am un tânar tovaras de drum la
Sinaia, care a ciobanit trei ani de zile pe coastele salbatice de miazazi ale
Vârfului-cu-Dor, si care nu aprinde un foc fara sa-i spuie câteva cuvinte prietenoase,
rugându-l sa arda frumos. Si focul asculta, chiar de la cel dintâi chibrit si chiar daca
bate viforul prin darâmatura pichetului rosu pe Diham, aruncând pânze de zapada în
flacari!
Dulce e clipa, când cel dintâi
cârliont de fum albastrui se ridica din mica piramida de cetina si de surcele uscate
asezate cu chibzuiala. Si nu te superi, ci râzi si te bucuri, chiar atunci când
rotogolul usor se schimba într-un nor gros, alb, înnecacios, care adeseori te
prigoneste, pe orice parte a focului te-ai aseza. Ce-ti pasa! Doar nu te îneaca fumul
murdar de lignit în vreo catacomba negricioasa ce se cheama o ulita oraseneasca, ci te
îneaca un fum curat de brad, cu mirosul de rasina!
În lungul si stralucitul sir de
focuri care-mi lumineaza amintirile, unul singur a ramas o pata posomorâta. Faceam
popasul de noapte la poalele Retezatului, în valea Râului Mare; iar focul era atât de
neputincios, încât nu era chip sa ne fierbem ceaiul cu toata flacara albastruie ce iesea
din lemne! Si nici un pic de caldura nu dadea. Din fericire era vara. Întrebuintasem, din
nestiinta, craci de anin. Când îl cojesti sau îl tai, aninul pare ca arde, pentru ca e
galben rosiatic aprins dar te înseala la foc!
Flacara cea mai puternica si
caldura cea mai mare o da, fireste, stejarul. Jarul lui are culoarea rubinului. Mi-aduc
aminte de un amurg vânat de toamna pe vârful dealului Vladestilor, în judetul Arges. De
pe nici un pisc înalt vederea nu e mai întinsa ca de pe aceste culmi mici - de la 500
pâna la 700 de metri - din încântatoarea regiune deluroasa de sub zidul Carpatilor.
Vladestii, ca multi altii, purtau odata o cununa deasa de stejari seculari; dar micii
proprietari o bracuisera rau; si în ziua aceea de toamna mai culcasera vreo doi uriasi la
pamânt.
Aerul era plin de mireasma
acrisoara a lemnului. Taranii îsi facusera un foc, mai înainte, pentru cina; acum îl
parasisera, dar gramada de carbuni mai dogorea. Ne asezaram lânga ea, pe un trunchi, si
ramaseram multa vreme acolo, în caldura dulce ce domnea împrejurul jarului tot mai
profiriu în aerul care se învinetea din ce în ce; marame liliachii cu umbre de cenusa
învaluiau privelistea, peste care mai pluteau, albe, culmile departate ale Negoiului
înzapezit. Am vorbit acolo, în mijlocul acestui peisaj dulce si maret, de firea
aristocratica a taranului român. Aveam multi prieteni printre satenii din valea
Topologului, le stiam pasurile, pacatele si însusirile. Prietenia aceasta începuse, cu
câtiva ani înainte, tot lânga un foc. Trei fruntasi din satul Bîrsesti ne însoteau la
Negoiu, dar fara convingere. Drumetia era tot atât de necunoscuta la Bîrsesti ca la
Titesti. Si nu eram decât doua cucoane, lucru si mai neobisnuit. Fruntasii nu primisera
însarcinarea sa ne duca la vârful Negoiului în luna octombrie - când si stânele sunt
pustii - decât de dragul boierului lor, Conu Petre. Credinciosi Conului Petre, însa cu
un surâs cam ironic sub mustata, Ion, Vasile si Mihai ne dusera peste coastele repezi ale
Fruntilor Salatrucului în uriasele paduri de fagi la poalele plaiurilor lungi care urca
spre Negoiu. Cerul era închis, dar frunzisul ardea para. Spre seara ne opriram într-un
luminis, la o darâmatura de casa, un fost pichet de graniceri - postul se mutase mai sus.
Numai trei pereti ai odaii mai erau zdraveni, în locul celui al patrulea stralucea zidul
aramiu aprins al codrului. Nicaieri n-am vazut o înflacarare atât de puternica a
fagilor, cu toate ca ziua fusese posomorâta, aerul era plin de lumina purpurie si umblai
ca într-un vis. Pâna ce se stinse, oamenii nostri pregatira un culcus moale de frunze si
un foc lânga el. Se stie ca, dupa stejar, fagul este cel mai bun pentru ars. Si aci
caldura placuta, placerea cinei de seara dupa o zi de umblat, simtirea de a fi la adapost
în mijlocul tacutelor paduri, deschisera inimile. Taranilor le placu bucuria noastra de
viata la munte si priceperea noastra în ale haiduciei, asa ca intraram în vorba, si ei
ne povestira întâmplarile de la stâne cu lupii, cu ursii si cu hotii. Câtiva insi erau
vestiti pe tot Negoiul pentru furturile lor. Iar când întrebaram, anume ce dupa parerea
taranilor, îi împingea la aceasta viata nelegiuita, ei raspunsera: "Apoi le place
sa hoinareasca prin munti ca si D-voastra". Primiram asta drep magulire. Dragostea
taranului pentru tipul haiducesc este atât de adânc sadita în inima lui, încât se
rasfrânge asupra oricui seamana chiar de departe, cu acest tip, fie hotul de vite, fie
turista. Impresia buna se întari a doua zi, când, la intrarea în padurile de brad, o
vulpe încrucisa calea lui Mihai. Acuma se vedea limpede ca eram fiinte cu noroc si bune
la Dumnezeu. Si într-adevar, cerul se lumina si ziua de toamna se facu calda si
stralucitoare deasupra plaiurilor uriase. La popasul de amiazi avusesem parte de un alt
semn de bunavointa a muntilor: pe piciorul de plai peste vale se arata un urs negru,
umblând când în patru labe când în doua, prin buruienile unei stâni, unde otava se
vedea înca cruda si verde. Apoi intraram pe niste poteci spânzurate, în caldarea cea
din urma sub vârfuri, unde Mihai ramase cu caii, pe când noi înaintaram peste creste.
N-am petrecut nici în timpul verii un ceas mai cald si mai luminos în vârful salbatec
al Negoiului Mare ca în aceasta zi de toamna. În adâncime, ochiul lacului Caltun*
stralucea albastru închis în caldarea-i întunecoasa de stânci si de bolovani. Când ne
întoarseram la stâna, gasiram acolo un foc pregatit cu maiestrie. Focul tinu toata
noaptea, dintr-o singura buturuga de brad. O ciopli încet cu sute de limbi rosii si
albastre, cu sute de dalti aprinse, pâna ce o prefacu într-o bolta de jar, o bolta de
aur viu, de rubin si de topaz.
Focul de brad este cel mai viu si
mai zgomotos, pârâie si arunca scântei din pricina rasinei. Când sezi, si mai ales
când dormi lânga el, sa te feresti de pârleli.
Am gasit odata, lânga o casarie
parasita - era tot toamna - bucati mari de coji de brad, din care ciobanii, muindu-le în
apa, fac cosulete pentru burduf. Bucatile erau înca nelucrate si pline de rasina. Le-am
dus acasa, adica la stâna Burlacului din valea Horoabei, în apropierea Pesterii
Ialomitei, unde, cu cinci prieteni, faceam o pusnicie de mai multe zile si, seara, am pus
coaja de brad pe foc în coltul stânei. Iluminatia fu minunata si orbitoare de alba, dar
era sa ardem cu stâna cu tot.
Frumos si vijelios e focul de
jnepeni, dar nu prea calduros. Într-o zi stralucitoare de iarna - 30 noiembrie - mi l-a
aprins tovarasul meu, fostul cioban în vârful Jepilor Mari, adica pe o iesitura îngusta
stâncoasa, vreo zece metri sub vârf, unde ne asezasem ca sa fim mai aparati de vânt.
Flacarile pârâiau si pocneau, si ceaiul din apa de zapada ni se afuma, dar petele de
zapada alaturi de foc nu se topira.
Mi-aduc aminte cu o deosebita
recunostinta de un foc în muntii Lotrului; facusem doua zile de drum prin paduri când
tragice, când jalnice. Tragici erau codrii de brazi mâncati de lichenul cenusiu - barba
ursului - care suge viata din ramuri, si de muschiul verde lucios care o suge din
radacina, asa încât copacii înca în picioare ajunsesera niste schelete argintii, ale
caror crengi sunau ca oase uscate când trecea vântul printre ele; iar multi zaceau
rasturnati si pe jumatate îngropati în pamântul mlastinos, în care caii nostri intrau
pâna la piept, asa ca eram nevoiti sa ne tragem picioarele în sus; jalnici erau codrii
unde trecuse industria, draguta, si nu mai lasase decât buturugi si radacini pe
întinsele coaste ale muntilor. Cea din urma stâna de sub vârf, unde ni se oprea drumul,
era asezata la marginea unei paduri mai putin prapadita, ce e drept, dar cu un pamânt tot
atât de ud, din care tâsnea apa la fiecare pas. Era în mai si aci sus nu se
desprimavarase înca bine; vremea fusese ploioasa de la începutul excursiei si acum
ningea. Unul din tarani, cam deprimat de atâta salbaticie, mormai, "ca aci vor fi
umblând ursii cu vacile". Dupa ce razbiram în sfârsit pâna la stâna, o gasiram
în aceeasi stare de darapanare ca bietele paduri. Un drumet, o catana tânara de vreo
saisprezece ani, privind desnadajduit la comarnicul plin de noroi si la peretii de bârne
cu lacune cât bratul, zise dispretuitor calauzei: "Asta e stâna D-tale? Mai bine ma
lipseam de ea". Dar ce confortabil ne paru acest adapost, dupa ce lacunele fura
astupate cu cetina de brad si fu aprins focul, uscând pamântul dimprejurul lui si
raspândind caldura, care înveseleste si trupul si sufletul.
Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor (1919-1920)
--------------------------------------
* Lacul Caltun din Masivul Fagaras e situat la nord-est de vârful
Negoiu, în caldarea Caltun (Lespezi). Are o suprafata de 9800 mp, cu adâncime maxima de
10m. La acest lac se poate ajunge de la cabana Negoiu, urmând marcajul triunghi albastru
pâna la Saua Cleopatrei, de unde drumul se continua, pe banda rosie, pâna la Strunga
Dracului. De aici, pe marcaj banda albastra, se trece prin Strunga Doamnei, iar în
continuare, pe banda albastra, la lacul Caltun. Lacul, care se situeaza la o altitudine de
2230m, se revarsa catre sud si formeaza, împreuna cu pâraiele Paltinului si Caprei,
izvoarele Argesului.

Sus - Top 

|