|
| |
 
Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor
CUVIINTA
NICAIERI nu e mai
multa nevoie de cuviinta decat la munte, sub cerul larg, in aerul curat, unde o lipsa de
buna crestere e mult mai suparatoare ca intr-un salon. Pentru ca, sus acolo e numai
armonie, si cea mai mica disonanta ia proportii la care nu ajunge in cacofonia orasului.
Micile servicii mutuale alcatuiesc o parte esentiala a cuviintei.
Unii turisti cu experienta zic ca, in clipa cand se iveste
primejdia si nevoia sfortarilor, nu strica sa te lepezi de "grandes manieres"
si sa dai drumul maraiturilor, ba chiar injuraturilor. Se vede ca acesti turisti nu sunt
nici gentlemeni englezi, nici tarani romani. Un gentleman s-ar simti dezonorat, daca si-ar
fi pierdut cumpana, si deci cuviinta, intr-o imprejurare grava; iar echilibrul taranului
roman este innascut, instinctiv; cuviinta lui nu da gres niciodata, mai ales in fata unei
femei culte.
Am petrecut zile si nopti in tovarasia taranilor, dormind sub
cort, sau afara langa foc, sau, cand tuna si fulgera, inghesuiti in vreo casuta de
adapost, unde sosea si ciobanul scarbit de atata potop si revarsand peste noi siroaie de
apa din zeghea lui latoasa; am ratacit prin munti, in salbaticia jgheaburilor; am ramas
toata noaptea cocotati pe vreo coama stancoasa; am avut intamplari dramatice cu cai
imbolnaviti sau pierduti, cu ciobani tantosi, cu vamesi nesuferiti, dar n-am auzit nici o
data o vorba necuviincioasa. Singur Ionita Chioru, vestitul si rasfatatul, se auzea
cateodata de departe, tunand si trasnind impotriva cailor sai, pe care ii iubea si ii
schingiuia. Dar asta nu se intampla, cand umbla cu noi, decat pentru motive adevarat
grave. De pilda dupa ce Secarenii - dusmanii lui firesti, caci aveau si ei cai de munte,
si Ionita era din Campulung - ii scosesera aproape si al doilea ochi din pricina unor
chestiuni financiare. Tin insa sa adaug ca fata de mine Ionita Chioru s-a purtat totdeauna
cinstit si in chestii banesti. Unii tarani din Prahova n-au mai vrut sa se duca cu anumiti
boieri - dupa ce ii insotisera odata - pentru ca "boierii injurau".
Prin urmare: a cui e vina, daca poporul roman este citat de
filologii straini ca cel ce injura mai mult decat toate popoarele europene si chiar decat
Turcii? Vina, se vede, este a scolii, care nu-l creste altfel. El se lasa usor indreptat,
fara vorbe multe, numai prin pilda. Simtul armoniei este adanc sadit in sufletul sau.
Portul sau, cusaturile, jocurile, dovedesc cel mai desavarsit dar al proportiilor. Asta o
dovedeste si purtarea lui, indata ce se simte intr-o atmosfera armonioasa. Cand in tara
romaneasca nu vor mai injura "superiorii", nu vor mai injura nici taranii.
Afara de cuviinta fata de oameni, este si cuviinta fata de
natura. Pe cat este aceasta de dezvoltata in tarile muntoase straine, pe atat e de
necunoscuta in Bucegi si pe celelalte plaiuri ale tarii. Daca Elvetienii fac un drum, sau
cladesc o casa de adapost, sau un funicular, ei lucreaza astfel ca, in afara de suprafata
intrebuintata, sa nu se strice nici o palma de loc, sa ramaie neatinse coastele, padurile,
stancile si chiar iarba cu florile. Imprejurul caselor de adapost nu vezi mormane de cutii
de conserve golite si de hartii murdare. Pazitorul ca si drumetii au grija curateniei
locului. Ei ar privi ca pe niste barbari pe acei carora nu le-ar fi drag fiecare copac si
fiecare fir de iarba.
Mai e o necuviinta indoita fata de natura si fata de oameni,
aceea a drumetului zgomotos. Acest prost nu vine decat de la orase. Taranul la munte nu
simte nevoia sa tipe si sa rada in chip convulsiv. Aceste nevricale urbane sunt un chin
pentru cel care umbla mai mult tacut, ca sa asculte simfonia naturii.
Intorcandu-ma odata de pe varful Omului, insotitorul meu taran,
imi zise: "Ce zi frumoasa am avut, n-am auzit glas de om".
Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor (1919-1920)
Sus - Top 
|
