IN LOC DE EDITORIAL

     "Nu stiu altii cum sunt", insa eu cred ca exista in viata fiecarui om un moment al primilor pasi - mai intai, copil fiind, in jurul patului si mesei, apoi in jurul casei, vine o vreme cand incepe sa colinde strazile orasului natal, iar la un moment dat vine o vreme cand incepe sa colinde tara, singur sau insotit de prieteni dragi. Vremea marilor chemari...
     Privesc acum fotografii atinse deja de patina vremii si imi vin in minte intamplari petrecute intr-o vreme nici prea indepartata ca sa se poata spune ca imi scriu memoriile -desi daca ma gandesc bine s-au petrecut in mileniul trecut! - dar nici prea apropiata ca sa poata fi vorba de o stire de actualitate.
     Privitorule, voi dedica de-acum inainte aceasta pagina acelor momente. Intr-o lume mult prea doritoare de certitudini absolute, de stiri de ultima ora, si amagita de celebritati de carton presat, in aceasta lume mult prea ocupata si grabita, poate vei gasi timpul sa iti arunci privirea pe aceste randuri scrise din suflet. Si daca vei pricepe ceva, daca te vor face sa vezi cu alti ochi mirifica lume a muntilor, daca iti vor "merge la suflet", se cheama ca nu le-am scris degeaba...



     Primii pasi

     Intamplarea a facut sa merg pentru prima oara la munte la 14 ani. Si cand spun ca "am mers la munte" ma refer la o drumetie cu tot "tacamul" - stabilirea echipei, a traseului, studiul hartilor si cartilor despre zona respectiva, strangerea echipamentului necesar, a alimentelor... Si pentru ca totul sa fie cum trebuie, am ales un traseu de creasta din Fagaras, cu intrare prin Curtea de Arges - Salatrucu - valea Topologului.
     Totul a fost in regula pana in ziua plecarii, cand din sase "temerari" (vorba cantecului) am ramas doar... doi - culmea, eu un pusti de 14 ani (si 14 ani pe vremea aceea insemnau 14 ani, nu ca azi...) si un student de 25 - Doru Filip, zis Truly. Nici in ziua de azi parintii mei nu stiu ca am plecat atunci doar doi - oricum mama plansese o saptamana pana sa plec si a mai plans o saptamana dupa ce am venit acasa. Asta a fost! Mers la gara. Pitesti. Pupat Piata Independentei. Inghesuiala. Curtea de Arges. Autobuz. Praf. Salatrucu. Si de aici a inceput aventura care m-a marcat poate pentru tot restul vietii.
     Vreo jumatate de ceas am stat de vorba cu un mosneag - Dumnezeu sa-i lumineze calea, pentru nu am reusit sa-l uit nici acum - care ne-a iscodit cu intrebari mestesugite, de unde suntem, ce e cu noi pe acolo, unde avem de gand sa mergem, da' ce-i cu rucsacii aia mari?, dar cu bocancii aia grei? da' porumbu' si grau' cum s-a facut pe la dumneavoastra la campie? tot asa seceta e si pe-acolo?... In cele din urma a oprit un carutas pe care-l cunostea si l-a rugat sa ne ajute.
     Am mers si cu caruta, care ducea paine la un santier din zona (se construia un mini-baraj sau cam asa ceva) - o paine neagra, calda, al carei miros parca il simt si acum, apoi cu un camion ce transporta busteni, iar in final cu o basculanta ratacita pe drumul forestier ce insoteste Topologul si care ne-a scos in cele din urma in punctul in care se despart drumurile ce urca pe varful Scara si cel ce duce pe Negoiu.
     Prima noapte langa foc si prima noapte dormita in cort. Asa ceva nu se uita toata viata. Facusem focul dupa ce montasem cortul si ne incalzisem ceva de mancare - in seara aceea am mancat pentru prima oara in viata mea conserva de slanina cu fasole - apoi ne-am dat la discutii despre ce vom face a doua zi. Pe nesimtite lumina zilei a scazut treptat in intensitate, soarele s-a ascuns dincolo de munte, iar eu, privind in jur cu uimire, am bagat de seama ca totul fusese invaluit de un intuneric de nepatruns. Doar lumina focului lasa sa se vada cortul, montat la 2-3 metri departare, insa isi pierdea puterea dincolo de tufisurile din jur. Cerul era spuza de stele, era asa cum nu-l mai vazusem pana atunci si cred ca privindu-l, m-a trecut pentru prima oara un fior de teama de necunoscut.
     Aproape de ora 11 am intrat in cort si ne-am bagat in sacii de dormit. Am adormit cu susurul apelor Topologului, ce razbatea de dincolo de panza subtire a noii noastre case umblatoare.
     A doua zi ne-am strans echipamentul si am plecat pe drumul spre Negoiu, insa asta e o alta poveste pe care am sa v-o povestesc data viitoare...
     Asa cum va spuneam, exista in viata fiecarui om o vreme a primilor pasi, o vreme a primelor plecari, o vreme a primelor chemari...

                                                                                           Romeo Tudorache

____________________________________________________________